Parentificarea: cum confuzia de roluri îl face pe copil să devină sprijin emoțional pentru adult.

Când un copil ajunge să fie „omul mare” al familiei, îi rămâne tot mai puțin loc să fie copil.
Văd destul de des, în cabinet, cât de mult îi apasă pe copii rolurile care nu le aparțin. Uneori, când un părinte lipsește fizic sau emoțional, celălalt se sprijină prea mult pe copil. Îi povestește lucruri grele, îl face confident, îl întreabă ce să facă, se liniștește prin el.
Iar copilul învață repede că trebuie să fie atent la toți. Să nu supere. Să nu ceară prea mult. Să fie „puternic”. Poate ajunge să aibă grijă de frați, să simtă tensiunile din casă înaintea tuturor, să verifice dacă mama sau tata sunt bine. Din afară, pare matur. În interior, de multe ori, rămâne singur cu propriile nevoi.
Și frații simt asta. Pot apărea gelozie, nedreptate, tensiuni. Un copil ajunge să poarte mai mult decât ceilalți, iar frații pot simți asta ca pe o nedreptate sau ca pe o excludere. Iar părintele absent, fie că lipsește din casă sau doar emoțional, rămâne cumva departe de ce se întâmplă, de fapt, în familie.
În timp, copilul care a fost mereu sprijin pentru ceilalți poate ajunge să se întrebe, chiar dacă nu o spune așa: „Dar eu cine sunt, dacă nu am grijă de toți?”
De aceea sunt atât de importante granițele în familie. Copiii pot ajuta, pot fi empatici, pot înțelege multe. Dar nu ar trebui să devină partenerii emoționali ai părinților.
Părinții au nevoie de alți adulți lângă ei. Iar copiii au nevoie să rămână copii: să fie protejați, ascultați, văzuți, nu transformați în sprijinul principal al familiei.
Poate că, pentru unii dintre noi, dinamica asta sună cunoscut. Și poate că primul pas este să observăm unde am ajuns, prea devreme, să ducem lucruri care nu erau ale noastre.
Fotografie via Pixabay


