O seară la Ateneu despre prezență, emoții și legătura vie cu muzica.

Mi-a rămas în minte ceva simplu: când începi să simți muzica, plictiseala parcă începe să se ducă.
Azi, 24 ianuarie, am sărbătorit Unirea Principatelor Române (Mica Unire) într-un fel care m-a atins: la Ateneul Român, la concertul «Clasic e fantastic». Ateneul are oricum ceva aparte. Iar pe 24 ianuarie, într-o zi legată de istoria noastră, concertul a avut o emoție în plus. Am fost împreună cu fiul meu, iar la un moment dat mi-a spus că e puțin plictisit. I-am răspuns simplu: muzica nu e doar de auzit, e de trăit. Se simte. Și când simți cu adevărat, nu ai cum să te plictisești. Atunci mi-am dat seama că plictiseala apare de obicei când nu ești conectat: nici cu ce se întâmplă în tine, nici cu ce se întâmplă „în fața ta”. Când ești în contact cu emoțiile tale, nu mai ești spectator. Ești participant. Și cu muzica e la fel: în clipa în care începi să o simți, ea devine o experiență vie. Poate că plictiseala apare și când rămânem prea mult în cap și prea puțin în experiență. Iar muzica clasică, tocmai pentru că nu are mereu „cuvinte” sau un „refren” evident, te prinde cu totul: cu emoția, imaginația și corpul. După aceea, s-a schimbat ceva: a început să fie atent, curios, prezent… și i-a plăcut tare mult. Și m-am gândit că, uneori, bucuria începe exact acolo: când nu mai stăm în afara lucrurilor.


