Doi oameni, două responsabilități: cum poate stagnarea să devină un punct de lucru esențial.
Orice proces terapeutic, chiar și unul dus cu grijă, poate ajunge în momente în care pare că nu se mai mișcă nimic. Că stăm pe loc. Că vorbim, înțelegem, poate chiar vedem mai clar, dar în viața de zi cu zi pare că nu se schimbă mare lucru. Și atunci apare, firesc, întrebarea: cine e responsabil de schimbare? Terapeutul, clientul sau amândoi?
În terapie aud: „Simt că stagnez.” „Simt că nu se schimbă nimic.” „Nu știu de ce mai vin, dar nici nu știu ce altceva să fac.”
De multe ori, însă, nu este vorba doar despre terapie. E un tipar care se repetă și în alte zone ale vieții. Oameni care rămân ani întregi în relații sau joburi care îi rănesc, amână decizii importante, simt nedreptate, acumulează frustrare și, la un moment dat, spun: „stagnez”.
Acest text este inspirat din experiența clinică, cu detalii complet modificate pentru a proteja confidențialitatea.
În realitate, într-un proces terapeutic sunt doi oameni. Și, inevitabil, două responsabilități. Terapeutul are responsabilitatea de a oferi un cadru sigur, stabil și previzibil. De a fi atent, prezent, onest. De a pune întrebări, de a propune perspective, de a semnala tipare care se repetă. Și de a spune „nu pot” atunci când i se cere ceva ce nu are cum să facă: să trăiască în locul clientului, să decidă în locul lui, să producă schimbarea în locul lui. Clientul are, la rândul lui, partea lui de responsabilitate. Să poată spune cât mai onest ce trăiește, inclusiv nemulțumirea față de terapie. Să încerce, în viața de zi cu zi, ceva din ce se lucrează în cabinet. Să observe ce face și ce evită. Și să accepte, chiar dacă e greu, că nimeni nu poate face în locul lui pașii concreți din viață. Nici terapeutul, nici partenerul, nici șeful, nici părintele pe care încă îl așteaptă, poate, să repare ceva.
Când procesul pare să stagneze, nu înseamnă automat că „terapia nu funcționează” sau că cineva nu-și face treaba. De multe ori, stagnarea scoate la lumină chiar tema centrală a persoanei: dificultatea de a decide, frica de schimbare, așteptarea ca altcineva să vină cu soluția perfectă. De aceea, momentul în care cineva spune „simt că stagnez” poate deveni un punct foarte important de lucru. Nu ca acuzație. Nu ca eșec. Ci ca un loc de explorat. Ce înseamnă pentru mine „stagnare”? Ce fac eu când simt asta? Ce nu fac? Ce aștept, poate în tăcere, de la celălalt – terapeut, partener, șef – și nu spun direct?
Poate fi nevoie să ajustăm obiectivele, ritmul sau modul de lucru. Alteori, e nevoie să recunoaștem sincer că relația terapeutică nu mai este vie și să încheiem cu respect. Iar alteori, tocmai pentru că îndrăznim să vorbim despre stagnare, se poate schimba ceva important în relație. Schimbarea în terapie nu înseamnă ca terapeutul să facă „magie”. Și nici ca omul din fața lui să „vrea mai tare”, ca și cum totul ar ține doar de voință. Înseamnă să putem privi împreună și mișcările, și blocajele, fără să fugim prea repede de ele. Și să ne asumăm, fiecare, partea noastră. Uneori, primul pas nu este o mare revelație. Poate fi doar o întrebare simplă, dar greu de dus până la capăt: „Cum contribui eu, aici și acum, la faptul că simt că stagnez?”
Fotografie via Pixabay
