Despre rușine, frică și tăcere — și despre rolul adulților în a opri (sau a susține) agresiunea.
După bullying, rușinea, frica și tăcerea pot rămâne mult timp cu un copil. Uneori, bullyingul arată, la început, ca ceva „mic”: un ghiozdan răsturnat, un obiect dispărut, o poreclă repetată. În pauze, copilul aude: „ești dezgustător”. Pe un bilețel apare scris despre el că e „nebun”. Din afară, poate părea doar o întâmplare neplăcută. Pentru copil, însă, astfel de lucruri se adună. În timp, începe să se întrebe dacă nu cumva chiar e ceva în neregulă cu el. Își ascunde tot mai mult din felul lui de a fi, ca „să nu mai dea motive”. Sau, uneori, începe să iasă în evidență prin comportamente provocatoare, pentru că nu mai știe cum altfel să fie văzut. Aici contează mult felul în care răspund adulții. Când părintele cere ajutor și oprirea comportamentului, iar răspunsul primit este negare, minimizare sau întoarcerea responsabilității spre copilul agresat ori spre părinte — «nu mai dramatizați», «și copilul meu a trecut prin lucruri neplăcute», «învățați să trăiți cu asta» — copilul rămâne, din nou, neprotejat. În cabinet, văd des că bullyingul nu începe doar în curtea școlii. Uneori începe acasă, în felul în care adulții vorbesc despre alți oameni. „E grasă.” „Sunt săraci.” „Nu te mai juca cu el.” „La ei acasă e mizerie.” Copiii aud aceste lucruri. Și învață, fără să le spunem direct, că un om poate fi redus la o etichetă. Că poți lovi cu vorbele dacă te simți „mai sus” decât celălalt. La fel, un copil criticat des, umilit sau făcut să se simtă neputincios poate ajunge să ducă această duritate mai departe. Uneori împotriva lui însuși. Alteori împotriva celor pe care îi simte mai vulnerabili: colegi, frați, copii mai retrași. Contează mult și reacția părintelui copilului care a rănit. E greu să accepți că propriul copil a făcut rău cuiva. Dar dacă primul răspuns este negarea, minimalizarea sau învinuirea celuilalt — „sunteți prea sensibili”, „și el a provocat”, „dacă nu lăsa ghiozdanul acolo, nu se întâmpla” — copilul învață că nu trebuie să repare. Că problema este mereu în afară. Așa poate continua bullyingul: nu doar prin ce fac copiii între ei, ci și prin felul în care adulții aleg să protejeze imaginea propriului copil, în loc să se uite onest la ce s-a întâmplat. Dacă vrem mai puțin bullying la școală, e nevoie să ne uităm și la ce se întâmplă acasă. La felul în care vorbim despre ceilalți. La felul în care ne tratăm propriii copii. La felul în care reacționăm când copilul nostru rănește sau este rănit. Schimbarea poate începe cu lucruri mici. Să fim atenți când ne vine să spunem despre un copil că e «prost», «ciudat», «rău» sau «prea sensibil». Și să ne oprim când ne vine să minimalizăm. Să ne ajutăm copilul să repare când a rănit. Și să-l protejăm când este rănit. Dacă ne gândim la copilul care am fost, ce ne-ar fi ajutat să auzim atunci de la adulți?
Fotografie via Pixabay
