Despre rușine, frică și tăcere — și despre rolul adulților în a opri (sau a susține) agresiunea.
După bullying, rușinea, frica și tăcerea rămân încă mult timp cu copilul.
Uneori, poveștile de bullying arată cam așa: un copil își găsește ghiozdanul răsturnat, un obiect dispărut. În pauze, aude: „mănânci sandviș cu vomă, ești dezgustător”. Pe un bilețel scrie despre el că e „nebun”.
Când părintele cere ajutor și oprirea comportamentului, răspunsul primit este adesea negare, minimizare și întoarcerea responsabilității spre copilul agresat sau spre părinte: „nu mai dramatizați”, „și copilul meu a trecut prin situații neplăcute”, „învățați să trăiți cu asta”.
Pentru copilul aflat de partea cealaltă a acestor „glume”, impactul nu înseamnă doar un moment neplăcut la școală. În timp, începe să se întrebe dacă nu cumva „chiar e ceva în neregulă cu el” și îi scade încrederea în sine. Ca reacție, își ascunde tot mai multe părți din el ca „să nu mai dea motive” sau începe să iasă în evidență cu comportamente provocatoare.
În cabinet, văd tot mai des cum astfel de povești nu încep în curtea școlii, ci acasă. Bullyingul pornește, de multe ori, din familie.
Când copiii își aud părinții vorbind de rău alți copii sau alți părinți – „e grasă”, „sunt săraci”, „nu te mai joci cu ei, că la ei acasă e mizerie” – învață că e în regulă să lovești cu cuvintele, atât timp cât tu te simți „mai sus”. Bullyingul este și atunci când îi percepem pe ceilalți ca fiind diferiți și îi considerăm „defecți”, mai puțin demni de respect și apartenență.
Când, în familie, copiii se simt criticați, umiliți, neputincioși, ajung să internalizeze agresorul: vocea dură de acasă devine vocea lor interioară. Ca să nu mai fie ei cei mici și lipsiți de putere, pun această agresivitate în act cu cei pe care îi văd mai vulnerabili – colegi, frați, copii mai retrași.
Și reacția părintelui copilului care a rănit contează enorm. Atunci când acest părinte nu poate sta cu sentimentul de vinovăție – „copilul meu a făcut rău cuiva” – și o transformă în negare, minimalizare sau învinuirea celuilalt („sunteți prea sensibili”, „dacă nu lăsa ghiozdanul acolo, nu se întâmpla”), copilul primește un mesaj clar: nu e nevoie să-ți asumi, nu e nevoie să repari, problema e mereu „în afară”.
Așa se consolidează bullyingul – nu doar prin ceea ce se întâmplă între copii, ci și prin felul în care adulții aleg să protejeze imaginea propriului copil, în loc să protejeze relațiile și siguranța tuturor copiilor.
Bullyingul nu începe doar la școală. Începe în felul în care vorbim acasă despre ceilalți și în felul în care ne tratăm propriii copii. Dacă vrem mai puțin bullying la școală, e nevoie să ne uităm onest la ce se întâmplă în familie, să ne asumăm, nu să proiectăm, și să fim dispuși să ne schimbăm noi, adulții, înainte să le cerem asta copiilor.
Dacă te gândești la tine-copil, în momente în care te-ai simțit rănit(ă) sau lăsat(ă) pe dinafară, ce ți-ar fi fost de ajutor să auzi sau să primești de la adulții din jur?
Fotografie via Pixabay
