Când slăbiciunea altora activează copilul din noi care n-a avut voie să greșească.

Felul în care nu suportăm slăbiciunea celorlalți spune, uneori, ceva și despre momentele în care noi nu am avut voie să fim vulnerabili.

În terapie întâlnesc oameni care spun, foarte apăsat: „Nu suport când oamenii sunt sensibili peste măsură. Nu suport răsfățul și victimizarea.”

Acest text este inspirat din experiența clinică, cu detalii complet modificate pentru a proteja confidențialitatea.

La prima vedere, poate părea doar lipsă de empatie. Sau aroganță. Dar, când stăm mai mult cu povestea, începe să se vadă și altceva.

De multe ori, în spate este un copil care nu prea a avut voie să greșească. Un copil făcut de rușine pentru cea mai mică eroare. Un copil care a auzit ani la rând: „trebuie să fii tare”, „nu te mai plânge”, „nu ai voie să greșești”.

Astăzi, ca adult, când vede pe cineva mai lent, mai nesigur sau mai vulnerabil, nu vede doar persoana din fața lui.

Se trezește și o veche nedreptate: „Pentru mine nu a avut nimeni înțelegere. De ce să am eu pentru alții?”

În terapie, ne întoarcem la momentele în care omul nu a avut voie să fie copil. Să fie confuz. Să greșească. Să nu știe. Și încercăm să facem loc și acelei părți care poate nu a spus niciodată limpede: „mi-a fost frică”, „m-am simțit mic”, „m-am simțit prost”.

Apoi, încet, se poate construi un alt fel de a vorbi cu sine. Unul care nu merge nici spre autocompătimire, dar nici spre cruzime față de propria persoană.

Schimbarea poate începe foarte simplu. Cu o întrebare pe care cineva îndrăznește, poate pentru prima dată, să și-o pună: „Unde, în viața mea, n-am avut eu voie să fiu așa cum îi judec acum pe ceilalți?”

Fotografie via Pixabay