Când slăbiciunea altora activează copilul din noi care n-a avut voie să greșească.
Intoleranța față de slăbiciunea celorlalți ascunde, adesea, o intoleranță veche față de propria vulnerabilitate.
În terapie întâlnesc uneori oameni care spun, foarte apăsat:
„Nu suport când oamenii sunt sensibili peste măsură. Nu suport răsfățul și victimizarea.”
Acest text este inspirat din experiența clinică, cu detalii complet modificate pentru a proteja confidențialitatea.
La prima vedere, pare doar lipsă de empatie sau aroganță.
Dar, când stăm mai mult cu povestea, începe să se contureze altceva: de multe ori e vorba despre un copil care n-a avut voie să greșească, care a fost făcut de rușine pentru cea mai mică eroare și care a auzit ani la rând mesaje de tipul „trebuie să fii tare”, „nu te mai plânge”, „nu ai voie să greșești”.
Astăzi, ca adult, când vede pe cineva mai lent, mai nesigur sau mai vulnerabil, nu vede doar persoana din fața lui.
Se reactivează o veche nedreptate:
„Pentru mine nu a avut nimeni înțelegere. De ce să am eu pentru alții?”
În întâlnirea terapeutică ne întoarcem la momentele din viață în care omul nu a avut voie să fie copil, să fie confuz, să greșească; dăm spațiu acelei voci interioare care spune „mi-a fost frică, m-am simțit mic, m-am simțit prost” și antrenăm, pas cu pas, un mod de a vorbi cu sine care nu alunecă nici în autocompătimire, nici în autodistrugere.
Uneori, schimbarea începe foarte simplu, cu o singură întrebare pe care cineva îndrăznește, în sfârșit, să și-o pună:
„Unde, în viața mea, n-am avut eu voie să fiu așa cum îi judec acum pe ceilalți?”
Fotografie via Pixabay
