Când pare că nu există niciun proiect: cum se vede alegerea vieții în pași mici.

Astăzi, de Sfântul Nicolae, mă gândesc la o tânără de 20 și ceva de ani cu care lucrez în terapie.
Are depresie, suspiciune de ADHD și răni vechi din copilărie. Ieri mi-a spus:
„Nu am niciun proiect de viață. Nu am pentru ce să trăiesc.”
I-am răspuns că, din perspectiva mea, ea a ales deja, de mai multe ori, proiectul „Viață”:
– când a intrat prima oară în terapie;
– când a ales să continue procesul terapeutic;
– când a mers la consultul psihiatric și a acceptat tratamentul.
Am vorbit și despre „Autoritatea Finală” în TSM – ideea că, dincolo de trecut și de diagnostice, tu ești singura persoană care poate decide direcția vieții tale.
Din acest loc de creștere posttraumatică, oamenii pot crea ceva semnificativ, pentru ei și pentru ceilalți – un posibil proiect de viață, chiar și atunci când pare că „nu există niciun proiect”.
Nu toți găsim dulciuri în ghete de Moș Nicolae.
Unii găsim un diagnostic, o rețetă, o ședință de terapie, o ureche care ascultă.
Și acestea sunt daruri: semne că, undeva, înăuntru, încă alegem viața.
Cred că, inclusiv în mediul profesional, avem nevoie să normalizăm discuțiile despre sănătatea mintală și accesul la suport de specialitate.
Dacă treci printr-o perioadă grea, poate că darul tău de Sfântul Nicolae, anul acesta, este chiar acesta:
să îți permiți să ceri ajutor.
Fotografie via Pixabay


