Cum ancorăm în corp o imagine care aduce seninătate, ordine și sentimentul că „e suficient”.
De curând, în cabinetul de psihoterapie, am lucrat cu o metaforă care m-a atins mult: iarba unei pajiști. Nu un loc spectaculos, nu un „paradis perfect”, ci pur și simplu iarba care se mișcă ușor în adierea vântului.
Pentru persoana din fața mea, pajiștea însemna seninătate și bucurie liniștită, prospețime și curățenie – ca și cum, măcar pentru puțin timp, ceva din interior se „spală”. Mai însemna un sentiment de dreptate, de „lucrurile sunt așa cum ar trebui să fie” și, foarte important, ideea că nu mai e nevoie de nimic în plus: iarba este completă așa cum e, mai mult decât „good enough”. În astfel de imagini se oglindesc, de fapt, nevoi foarte profunde: nevoia de o siguranță calmă, fără dramă, nevoia ca lumea (și interiorul nostru) să aibă un minim de ordine și corectitudine și nevoia de a ne simți suficienți, fără să fim tot timpul în lupta de a face mai mult, de a fi mai mult. În terapii precum EMDR, metaforele de genul acesta devin resurse. Lucrăm cu ele în mod conștient, le ancorăm în corp, le asociem cu o frază de sprijin și le transformăm în „locuri interioare” la care persoana se poate întoarce ori de câte ori are nevoie. Pentru unii e o pajiște, pentru alții poate fi un copac, marea, o cameră luminoasă sau doar o culoare. Important nu este cât de „originală” e metafora, ci cât de autentic se simte pentru cel care o trăiește.
Dincolo de tehnici și protocoale, îmi place să văd terapia și ca pe un spațiu în care oamenii își redescoperă astfel de locuri interioare: simple, suficient de bune, în care nu trebuie să demonstreze nimic.
Ca invitație la reflecție: dacă vă gândiți la un loc sau la o imagine care v-ar da senzația că „lucrurile sunt așa cum ar trebui să fie”, ce v-ar veni în minte?
Fotografie via Pixabay
