Despre „conservele de rol” (Moreno) și refuzul înregistrărilor: întoarcerea la experiența vie, aici și acum.
Filmul biografic „Cravata galbenă” (The Yellow Tie, 2025, regia Serge Ioan Celebidachi) despre Sergiu Celibidache mi-a readus în minte o idee puternică: muzica, pentru el, nu era un obiect, ci un proces viu. De aceea refuza înregistrările – considera că un concert există cu adevărat doar în întâlnirea irepetabilă dintre orchestră, dirijor și public, în vibrația acelui moment unic.
În aparență, lumea dirijorului Sergiu Celibidache și universul psihodramei lui Jacob L. Moreno nu au mare lucru în comun: unul lucrează cu sunete și orchestre, celălalt cu oameni și roluri. Totuși, în profunzime, ambii pornesc de la aceeași intuiție: viața autentică nu poate fi redusă la repetiție mecanică, la forme înghețate, la „conserve” ale unei experiențe care odinioară a fost vie. De aici pornește paralela dintre refuzul categoric al lui Celibidache față de înregistrările muzicale și critica lui Moreno la adresa „conservelor de rol”.
În psihodramă, Jacob L. Moreno vorbește despre „conserve de rol”: tipare de comportament care au fost cândva vii și creative, dar au devenit un automatism, reacții pe „repeat” care nu mai răspund prezentului. Sunt, într-un fel, „înregistrări interioare” pe care le rulăm la nesfârșit.
Paralela mi se pare evidentă: înregistrarea muzicală este o „conservă de moment artistic”, așa cum conserva de rol este o „înregistrare” a unui răspuns uman cândva autentic. În ambele cazuri, ceva viu este înlocuit cu o copie comodă, dar rigidă.
Celibidache și Moreno, fiecare în domeniul său, ne lansează aceeași provocare: să ieșim din iluzia siguranței oferite de formele fixate și să ne întoarcem la experiența vie, trăită „aici și acum” – fie că este vorba despre muzică sau despre felul în care ne jucăm rolurile în viață.
Fotografie via Pixabay
