O reflecție psihologică și spirituală despre vindecare, integrare și întoarcerea la ceea ce e viu și adevărat în noi.

În fiecare an, Paștele mă face să mă gândesc nu doar la Înviere ca adevăr al credinței creștine, ci și la felul în care îl putem simți, uneori, în noi.
Pentru mine, Paștele vorbește despre viață care se poate întoarce acolo unde părea că nu mai este nimic. Despre lumină care intră încet în locuri pe care le-am ținut mult timp închise. Și despre faptul că unele răni nu dispar pur și simplu, dar pot începe să fie privite altfel.
Din perspectivă psihologică, cred că fiecare dintre noi are astfel de zone fragile: părți rănite, vinovății, iubiri neterminate, dureri pe care le-am pus deoparte pentru că, la un moment dat, nu am putut altfel. Nu le putem forța să se vindece. Dar poate le putem aduce, încet, mai aproape de lumină.
Mă gândesc uneori la kintsugi, arta japoneză prin care un obiect spart este reparat cu aur. Nu pentru a ascunde fisura, ci pentru a o integra. Poate că și vindecarea seamănă, uneori, cu asta. Nu înseamnă să devenim ca înainte. Nu înseamnă să ștergem tot ce s-a întâmplat. Înseamnă, mai degrabă, să putem trăi mai departe cu ceea ce s-a întâmplat, fără ca rana să rămână singurul lucru care ne definește.
Poate că Paștele ne amintește și de asta: că ceva vechi poate să se încheie. O frică, o împietrire, o vinovăție care nu mai lasă loc vieții. Și că, uneori, începutul nu arată spectaculos. Poate începe doar cu un pic mai multă blândețe față de noi. Cu un adevăr spus mai clar. Cu ceva din noi pe care nu îl mai ținem complet închis.
Și rămân cu întrebarea asta: ce parte rănită din mine are nevoie, în acest Paște, să fie privită cu mai multă blândețe?
@Photo by Elin Melaas on Unsplash


