Parentificarea: cum confuzia de roluri îl face pe copil să devină sprijin emoțional pentru adult.

Când un copil devine „omul mare” al familiei, ceva se rupe în interior.
Din munca de cabinet văd tot mai des cât de profund îi afectează pe copii atunci când rolurile în familie nu sunt clare.
Când un părinte lipsește (fizic sau emoțional), celălalt ajunge uneori să „adultifice” unul dintre copii: îl transformă în confident, partener de discuții, sprijin emoțional. Copilul are grijă de toți, dar nu mai are spațiu să fie copil – devine „cel puternic”, însă își ascunde propriile nevoi.
Frații pot simți nedreptate și apar tensiuni între ei. Părintele prezent se sprijină pe copil în loc să caute ajutor la un alt adult, iar părintele absent rămâne în afara poveștii emoționale a familiei.
În timp, această confuzie de roluri se poate transforma într-o confuzie de identitate: „Cine sunt eu, dacă mereu trebuie să am grijă de ceilalți?”.
De aceea e atât de important să așezăm rolurile și granițele în familie: părinții să fie părinți, iar copiii să poată rămâne copii. Poate că, pentru unii dintre noi, dinamica asta sună dureros de familiară.
Fotografie via Pixabay


