O meditație despre distanța dintre ceea ce arătăm lumii și ceea ce purtăm, nevăzut, în noi.
Am ieșit de la cinema cu senzația că Prietenul tăcut nu este doar o poveste despre natură, ci și despre distanța dintre ceea ce arătăm lumii și ceea ce rămâne, de multe ori, nevăzut în noi. Nu m-a surprins că, prezentat în competiția oficială a Festivalului de la Veneția și distins cu Premiul FIPRESCI, a fost atât de bine primit. Pentru mine, a fost mai ales un film despre singurătate, neapartenență și despre felul în care încercăm să rămânem legați unii de alții, chiar și fragil.
Filmul aduce împreună câteva existențe din epoci diferite, legate între ele prin prezența unui ginkgo. Copacul nu explică nimic, dar însoțește totul. E acolo, tăcut, mai vechi decât personajele și mai răbdător decât ele.
În episodul plasat în secolul al XIX-lea, o tânără încearcă să-și facă auzită vocea într-o lume care îi transformă orice gest de afirmare într-un motiv de respingere. Într-un alt plan, un neurocercetător caută să se apropie de o formă de viață pe care ceilalți o privesc fără să o înțeleagă. Iar episodul anilor ’70 urmărește doi tineri aflați între dorința de afirmare intelectuală și nevoia, mai intimă, de legătură umană. Dincolo de diferențele de epocă și de context, toate aceste destine vorbesc despre aceeași dificultate: aceea de a găsi un loc în lume fără să te pierzi pe tine.
De aceea mi s-a părut puternică simbolistica frunzei de ginkgo. În forma ei de evantai, parcă desfăcută în două, am văzut imaginea unei tensiuni simple, dar greu de dus: între felul în care ne arătăm și felul în care trăim, de fapt, înăuntrul nostru. Filmul sugerează că nu ne arătăm niciodată cu totul. Ne arătăm prin gesturi, prin roluri, prin ceea ce poate fi acceptat. Iar ce rămâne dedesubt — fragilitatea, dorința, neliniștea, nevoia de a fi văzuți — ajunge mai greu la suprafață.
Și copacul este filmat în același fel: pe bucăți. Când rădăcinile, când trunchiul, când frunzele, când doar sunetul vântului trecând prin ele. Nu îl vedem de la început întreg. Mi s-a părut una dintre cele mai frumoase imagini ale filmului. Ca și personajele, copacul ni se arată treptat, fragmentar, prin părți. Iar această imagine spune ceva despre felul în care ajungem și noi la ceilalți: rar complet, mai des prin ceea ce reușim să lăsăm să se vadă.
Finalul, în care copacul apare pentru prima dată întreg, m-a emoționat tocmai pentru că nu aduce o împăcare simplă. Nu mi s-a părut că spune: totul se vindecă, totul se leagă, totul capătă sens. Mai degrabă, oferă o perspectivă mai largă. Suntem parte din ceva mai mare decât singurătatea noastră, dar asta nu înseamnă că singurătatea dispare. Putem fi legați unii de alții, dar asta nu înseamnă că ajungem cu adevărat unii la ceilalți. Asta mi s-a părut dureros: apropierea există, dar nu întotdeauna așa cum o dorim.
Și poate tocmai de aceea povestea rămâne cu tine după ce se termină. Nu doar ca o poveste, ci ca o întrebare. Cât din ceea ce trăim ajunge cu adevărat la suprafață? Cât din noi rămâne ascuns din teamă, din obișnuință sau din nevoia de a nu pierde locul pe care îl avem printre ceilalți?
Poate că nu avem nevoie de un gest spectaculos ca să ne apropiem de noi înșine. Poate că începutul e mai mic: să nu ne mai micșorăm atât de mult în relații, să nu ne îndepărtăm mereu de ceea ce știm că e adevărat pentru noi și să păstrăm aproape ceea ce încă ne face bine.
Fotografie via Pixabay
