O meditație despre distanța dintre ceea ce arătăm lumii și ceea ce purtăm, nevăzut, în noi.
Am ieșit de la cinema cu senzația că „Prietenul tăcut” nu este doar un film despre natură, ci despre o ruptură pe care mulți o trăim în tăcere: distanța dintre ceea ce arătăm lumii și ceea ce purtăm, nevăzut, în noi. Nu m-a surprins că filmul, prezentat în competiția oficială a Festivalului de la Veneția și distins cu Premiul FIPRESCI, a fost atât de bine primit. L-am perceput ca pe o meditație gravă și delicată despre singurătate, neapartenență și despre acele legături fragile prin care încercăm, totuși, să nu rămânem cu totul străini unii de alții.
Filmul aduce împreună câteva existențe din epoci diferite, puse în relație prin prezența unui ginkgo care traversează povestea ca o prezență a continuității și a observației tăcute. În episodul plasat în secolul al XIX-lea, o tânără încearcă să-și facă auzită vocea într-o lume care îi transformă orice gest de afirmare într-un motiv de respingere. Într-un alt plan, un neurocercetător caută să se apropie de o formă de viață pe care ceilalți o privesc fără s-o înțeleagă. Iar episodul anilor ’70 urmărește doi tineri aflați între dorința de afirmare intelectuală și nevoia, mai intimă, de legătură umană. Dincolo de diferențele de epocă și de context, toate aceste destine sunt unite de aceeași fisură dintre locul pe care îl ocupă în lume și locul în care ar putea fi, cu adevărat, ei înșiși.
De aceea mi s-a părut atât de puternică simbolistica frunzei de ginkgo. În forma ei de evantai, parcă desfăcută în două, am văzut imaginea unei dualități esențiale: între felul în care ne arătăm lumii și felul în care trăim, de fapt, înăuntrul nostru. E ca și cum filmul ar sugera că ființa umană nu se arată niciodată pe de-a-ntregul, ci numai prin aparențe, prin semne, prin forme acceptabile. Ceea ce rămâne dedesubt — fragilitatea, dorința, neliniștea, nevoia de a fi văzut — ajunge rareori la lumină fără să se piardă ceva pe drum.
Și copacul este filmat în același fel: fragmentar, fără să ni se dezvăluie niciodată în întregime. Când rădăcinile, când trunchiul, când frunzele, când doar sunetul vântului trecând prin ele. Ca și cum nici el, asemenea personajelor, nu s-ar putea arăta pe deplin. Această apariție în fragmente devine una dintre cele mai frumoase intuiții vizuale ale filmului: fiecare personaj trăiește doar în bucăți, doar prin acele părți din sine care reușesc să iasă la iveală. Restul rămâne în umbră, suspendat, neîmpăcat.
Finalul, în care copacul apare pentru prima dată întreg, mi s-a părut tulburător tocmai pentru că nu aduce o împăcare liniștitoare. Nu sugerează vindecarea rupturii, ci doar o perspectivă mai largă asupra ei. Facem parte dintr-un întreg, dar acest întreg nu anulează separarea dintre părți, ci doar o cuprinde. Suntem legați unii de alții, fără să încetăm să fim singuri. Poate că aceasta este una dintre ideile cele mai dureroase și mai adevărate ale filmului: apropierea există, dar rareori în forma în care o dorim.
Și poate tocmai aici filmul încetează să mai fie doar o poveste și devine, pe nesimțite, o întrebare întoarsă spre noi. Cât din ceea ce trăim ajunge cu adevărat la suprafață? Cât din noi rămâne ascuns din teamă, din obișnuință, din nevoia de a nu pierde locul pe care îl avem printre ceilalți? Poate că reîntregirea nu vine printr-un gest spectaculos, ci printr-o apropiere mai blândă de propriul adevăr, prin relații în care nu trebuie să ne micșorăm și prin curajul de a rămâne aproape de ceea ce, în tăcere, ne ține vii.
Oare cât din ceea ce arătăm lumii coincide cu ceea ce trăim cu adevărat în noi?
Fotografie via Pixabay
