Textul de mai jos este o interpretare personală a filmului Nuremberg (2025, regia James Vanderbilt), despre psihiatrul Douglas Kelley și evaluarea lui Hermann Göring în contextul proceselor de la Nürnberg.
Nuremberg mi s-a părut, dincolo de dimensiunea istorică, un film despre cât de ușor poți trece, fără să-ți dai seama, de la a înțelege pe cineva la a fi prins în povestea lui.
Kelley intră în poveste ca psihiatru convins că poate rămâne neutru. Dar neutralitatea lui nu este chiar atât de solidă. Are nevoie de validare, are o stimă de sine fragilă și poartă în el dorința de a lăsa ceva important în urmă. În sensul lui Yalom, am putea vorbi aici despre un „proiect de imortalitate”: nevoia de a conta, de a nu dispărea pur și simplu.
Tocmai această vulnerabilitate îl lasă descoperit. Göring o simte și începe să lucreze cu ea. Nu direct, nu brutal, ci prin carismă, prin justificări, prin felul în care încearcă să pară om, apropiat, chiar vulnerabil. Îl atrage pe Kelley, pas cu pas, în propria lui versiune a lucrurilor. Mai întâi îl face curios, apoi implicat, apoi aproape complice în gesturi mici: familia, mesajele, rolul de poștaș. Luat separat, nimic nu e foarte grav. Dar toate împreună îl mută pe Kelley într-un loc periculos: ajunge, pentru o vreme, să-l vadă pe Göring și ca pe o victimă.
Aici filmul mi s-a părut cel mai inconfortabil. Nu pentru că filmul îl scuză pe Göring, ci pentru că arată cât de seducător poate deveni un agresor atunci când știe să vorbească pe limba vulnerabilității celuilalt. În lectura mea, Göring este construit ca un prototip al narcisismului malign: grandiozitate, nevoie de control, seducție, cruzime și o formă de empatie folosită instrumental. Nu empatizează cu celălalt, dar îi citește foarte bine vulnerabilitățile.
Momentul proiecției din sala de judecată rupe ceva din această apropiere periculoasă. Imaginile și probele nu mai lasă loc versiunii pe care agresorul încercase să o impună. Dintr-odată, Kelley nu mai poate ocoli victimele și faptele. Din acel punct, Kelley nu mai poate rămâne doar în rolul de psihiatru. Devine martor. Și, poate mai greu de dus, nu mai poate rămâne protejat în spatele rolului profesional.
Vinovăția lui nu vine doar din faptul că a încălcat limite profesionale. Vine și din ceva mai tulburător: revelația că acești oameni pot părea „normali”. Pot avea farmec, inteligență, umor, familie, politețe. Iar asta sperie mai mult decât imaginea unui monstru ușor de recunoscut. Răul nu apare întotdeauna cu chipul pe care ne așteptăm să-l aibă.
În confruntarea din celulă, reproșul lui Kelley vine, cred, și din rușine. Nu doar din indignare. Rușinea că a putut empatiza, că a fost prins, că a căzut în plasă. Cere explicații, dar parcă încearcă și să se desprindă de rușinea faptului că nu a văzut mai devreme.
Göring, în schimb, nu răspunde cu adevărat la conținut. Atacă exact punctul vulnerabil. Îi ia lui Kelley inclusiv posibilitatea de a se salva prin scris, reducându-l la o notă de subsol. Aici mi se pare că dinamica narcisică devine foarte clară: celălalt nu trebuie doar contrazis, ci micșorat. Nu îi ajunge să aibă dreptate; vrea să-l facă pe Kelley să se simtă mic și lipsit de importanță.
De aici încolo, rolul de psihiatru nu mai funcționează ca înainte. Kelley nu mai poate privi totul de la distanță. Iar ce înțelege mai târziu nu vine ca o eliberare, ci ca o povară.
Am plecat de la film cu gândul că nu ajunge să credem că suntem de partea binelui. Avem nevoie să ne uităm mereu la fapte, dar și la propriul orgoliu. Pentru că, uneori, tocmai nevoia noastră de a conta ne poate face mai vulnerabili decât credem.
(Repere conceptuale: Yalom – „proiectul de imortalitate”; „narcisism malign”, folosit aici ca grilă de interpretare. Textul este o interpretare personală, nu o evaluare clinică.)
@Photo by Felix Mooneeram on Unsplash
