Atenție: textul conține spoilere.
Ieri am fost la cinematograf să văd Franz, filmul din 2025 regizat de Agnieszka Holland, despre viața lui Franz Kafka. Sala era goală. Eram singurul spectator și am avut senzația că filmul rulează doar pentru mine: eu, în scaunul meu, și Franz Kafka, în fața mea, pe ecran.
Pe măsură ce filmul avansa, atenția mea s-a dus tot mai mult spre dinamica familiei lui. La un moment dat, scaunul de spectator a început să semene cu fotoliul meu de psihoterapeut. Am recunoscut ceva ce întâlnesc uneori și în cabinet: critica primită în copilărie poate deveni, în timp, propria voce interioară.
Privindu-l pe Franz, m-am gândit că pare să fi internalizat vocea tatălui său. Nici nu mai era nevoie ca tatăl să-i spună că este slab, că nu este suficient de bun sau că ceea ce scrie nu are valoare. Franz se putea critica și singur. Își putea minimaliza opera și putea cere chiar distrugerea ei. M-am întrebat dacă perfecționismul lui nu era și o încercare de a scrie ceva atât de bun, încât nimeni să nu-l mai poată respinge. Numai că, atunci când ai învățat să te privești prin ochii cuiva care nu te-a apreciat, nimic din ceea ce faci nu pare suficient.
M-a urmărit scena în care tatăl îi spune că va învăța să înoate singur și îl aruncă în apă. Franz nu reușește să iasă la suprafață, iar tatăl rămâne pe mal și îl așteaptă. Continuă să creadă că fiul lui trebuie să se descurce singur. În momentul acela, lecția pe care vrea să i-o dea pare să conteze mai mult decât copilul speriat, care are nevoie de ajutor.
Mai târziu, când Franz este deja adult, apare scena cu cerșetorul. Omul îi cere un ban, Franz îi dă doi și așteaptă restul. Cerșetorul nu are de unde să i-l dea, iar Franz insistă: „Ai cerut un ban. Un ban îți dau.” Franz pare să suporte greu faptul că lucrurile nu se întâmplă exact așa cum au fost spuse. Poate că, încă din copilărie, Franz învățase că ceea ce se spune trebuie respectat întocmai, chiar și atunci când situația cere altceva. M-am întors cu gândul la scena râului. Tatăl nu văzuse copilul care nu putea ieși la suprafață, iar acum Franz nu mai vedea, pentru câteva clipe, omul care nu avea de unde să-i dea restul. Nu cred că cei doi sunt identici. Tatăl își impune autoritatea prin regulă. La Franz, nevoia de reguli pare să vină mai degrabă din nesiguranță. Poate că exactitatea cuvintelor îl ajuta să simtă că lumea este ceva mai previzibilă.
M-au impresionat și momentele în care filmul arată diferența dintre felul în care Franz își imaginează relațiile și felul în care reușește să le trăiască, mai ales în cazul relației cu Felice. În mintea lui, apropierea pare posibilă, conversația curge și lucrurile se așază. Când este însă față în față cu Felice, devine nesigur și ceva din apropierea imaginată se destramă. Nu știu dacă aș numi asta disociere în sens clinic, dar mi-a atras atenția cât de diferit reușea să trăiască apropierea imaginată și întâlnirea reală, în care Felice venea cu propriile reacții, dorințe și limite.
La un moment dat, cineva spune că Franz simțea că eșuase ca scriitor, ca fiu și ca iubit și că își dorea, poate, să reușească măcar în rolul de victimă. M-am tot gândit la replica aceasta. Uneori, când omul simte că a eșuat în toate celelalte roluri, poate ajunge să se agațe de propria suferință. Poate că suferința îi devenise familiară și știa deja cum să se descurce cu ea.
După film, am privit și Metamorfoza puțin altfel. Gregor Samsa nu devine străin familiei doar în momentul în care se transformă în insectă. Transformarea scoate la iveală ceva ce exista deja. Avea valoare cât timp muncea, susținea familia și îndeplinea o funcție. Când nu mai poate fi folositor, ceilalți încetează treptat să-l mai vadă ca pe o persoană. Poate că și Franz Kafka s-a simțit astfel în propria familie: nevăzut, neapreciat și redus la ceea ce ceilalți se așteptau să fie.
M-am gândit și la statuia lui Kafka din Praga, capul care se descompune în felii metalice și apoi se recompune. Și la afișul filmului, unde chipul lui apare în trei straturi. Nu știu dacă aceasta a fost intenția, dar mie mi-au sugerat un om căruia îi era greu să se simtă întreg, prins între cine era și cine simțea că ar trebui să fie.
În cabinet apare uneori întrebarea aceasta: a cui este, de fapt, vocea care mă critică? Îmi aparține sau am auzit-o atât de des, încât am ajuns să o confund cu propria voce? În terapie, încercăm să recunoaștem vocea aceasta și să nu mai luăm tot ce spune drept adevăr. În timp, poate apărea și o voce proprie, una care vede greșelile și limitele fără să le transforme într-un verdict despre cât valorăm.
Poate că tragedia lui Franz Kafka nu a fost doar că tatăl său nu l-a văzut. Poate că, în timp, a ajuns și el să se vadă prin ochii tatălui său, nu prin ai lui.
Imagine ilustrativă. Foto: Karen Zhao / Unsplash
